Etape

Incet, incet se aduna lumea... tot mai multi, mai multi, mai multi pana cand se umple sala. Fiecare isi cauta un loc si asteapta. Niste soapte infantile cotropesc linistea. Gata! S-au adunat toti, acum se aduce trupul raposatului. Soaptele inceteaza si toti sunt atenti la vorbitor. Privirile aglomerate de ganduri se indreapta inspre locutor. Se canta, se citeste necrologul si incepe cuvantarea. Durere, lacrimi, suflete indurerate...

Chiar daca e un moment mult prea neplacut pentru noi, ne ajuta sa ne dam seama ca noi suntem trecatori prin viata. Dar, in zorita noastra trecere, putem lasa in urma o istorie intreaga de trairi, sentimente, emotii, gesturi.

In linistea asternuta, stand ingandurata cu privirea pierduta undeva printre portretele oamenilor, am zarit doua maini ingemanate. Doua maini, trudite si pline de bataturi. Doua maini in care se ascunde cu atata staruinta, viata unui om. Doua maini... Mi-au rapit complet atentia de la cuvantare si le studiam indeaproape. Ma uitam la mainile mele si la cele ale varstnicului de langa mine. Tremurau...

Cu acele maini a invatat sa se joace, sa modeleze si sa scrie. Cu acele maini, a invatat ceea ce inseamna truda in lucru. A aflat cum e sa-ti castigi existenta si sa te bucuri de micile realizari. Pasii vietii, prin sudoare si ambitie, au adus realizari si esecuri. A invatat sa-si tranforme temerile in provocari si sa le depaseasca. Cu ajutorul lor, a invatat ce e dragostea. Alaturi de o fiinta draga lui, si-a construit caminul si impreauna au petrecut clipe frumoase.

Mainile, acelea care acum sunt pline de bataturi si durere, au cuprins cu atata dragoste si finete trupurile firave ale copiilor. Ei, au fost delectarea familiei. Timpul a trecut, dar varstnicul de acum si tanarul de atunci si-a retintrat in rolul de copil si in acelasi timp a inaugurat o noua etapa din viata lui: cea de tata.

Copiii au crescut, iar anii au trecut parca mult prea grabiti spre batranete. Acum impreuna cu aleasa inimii, au ramas in casuta lor. Au inaugurat o alta etapa a vietii: cea de singuratici.

Nepotii. Zambete, dragoste, tandrete retraite din nou. Bucuria o poti desprinde din inima lor si chiar de pe fata lor. Mainile acelea ingreunate de poverile vietii au simtit cum e sa ai cea mai frumoasa indeletnicire din viata. Si asa, au inaugurat alta etapa: cea de bunici.

Nepotii au crescut, si pe zi ce trece activitatea prea aglomerata si influentele din afara nu au mai dat voie sa existe un timp... al bunicilor! Un timp special dedicat lor.

Dar ei, impreuna au continuat sa mearga prin viata, tinandu-se de mana! Au ajutat si au influentat viata mea, si poate pe a ta! Uneori, suntem prea razvratiti sa ii ascultam si ii consideram prea invechiti pentru timpurile noastre! Dar nu trebuie sa uitam niciodata, faptul ca au trecut prin etapele care ne asteapta si pe noi. Chiar daca toate s-au constituit in alta generatie, ele raman aceleasi!

Etapele sunt multe si importante!

Dar ceea ce e foarte evident e ca noi trebuie sa nu uitam de bunici! Sa nu uitam invaturile lor. Oricum ar fi, ne-au iubit, ne iubesc si ne vor iubi pana cand... moarte ne va desparti! Doar ea poate sa desparta sufletul nostru de al lor. Doar ea poate sa desparta mana noastra din mainile lor. Doar ea poate sa ne desparta de caldura primita la sanul lor!

Doi oameni – o istorie. Doi oameni – o inima. Doi oameni – un suflet.

Pretuiti-va bunicii! Niciodata nu veti ramane nerasplatiti! Daca inca ii mai aveti in viata, investiti in ei! Azi! Maine poate fi prea tarziu!

Depinde de noi ce ne dorim! Depinde de noi de care fir al vietii ne agatam! De noi depinde acel „prea tarziu”...